Cel care a cunoscut Târgoviştea acum peste patruzeci de ani, nu poate sǎ nu-şi aducǎ aminte de Parcul Mitropoliei, un reper al tihnei mic burgheze şi-al regǎsirii reconfortante pina si pentru “proletarul obidit”.
Soarele dezmorţea verdele unui covor de iarbǎ matura , strǎbǎtut de aleile albe de „mozaic zornǎitor” pe care trecǎtorii-şi dǎdeau bineţe cu pǎunii , aliniaţi majestos printre tufele de „brǎduleţ” renǎscute din roua diminetii.
In acest loc pǎşeai ca-ntr-un templu al „zeului cetate”. Douǎ şiruri de statui ce evocau personalitǎţi autohtone, sau cǎrora istoria le-a-npletit destinul vieţii cu cel al “Cetǎţii”, strǎjuiau peluza centralǎ, inundatǎ de multicolorul panseluţelor proaspǎt sǎdite, sau al bujorilor ori trandafirilor singerii de mai târziu.
De la Maica Smara pânǎ la Ienǎchiţǎ Vǎcǎrescu sau Tudor Vladimirescu, istoria te privea autoritarǎ, semn cǎ ai pǎtruns acolo unde, numai cei alesi au voie sǎ pǎşeascǎ.
Peste toate trona pioşenia revǎrsatǎ din monumentul Mitropoliei invelitǎ cu tablǎ de aramǎ şi-npodobitǎ de vitralii ce impuneau respectul faţǎ de lucrarea temeinicǎ si de buna rinduiala creştineascǎ.
Ce oferǎ prezentul privitorului de astǎzi al ziselor locuri? Nimic altceva decât un peisaj vitregit de sens al unui parc betonat, depersonalizat, o Targoviste garbovita sub masa de beton colorat.
Astǎzi, privirea este agresata de câteva ziduri “deranjate” din firescul „temporal-estetic” al istoriei, numite generic ruine, locuri preferate de beţivii ocazionali sau trecǎtorii intârziaţi pentru cele mai lumeşti nevoi. Nici o inscripţie, nici o indicaţie: miros de urinǎ şi sticle sparte. Si toate acestea in inima urbei, inconjuratǎ cu nesimţirea grabei de-a mai cheltui un ban, din buzunarul gogonat al municipalitǎţii sau mai ştiu eu cǎror sertǎraşe bugetare ce se deschid lejer la aberante complicitati politice.
Târgoviştenii prinşi in „spectacolul” goanei spre neunde actual, parcǎ fǎrǎ orizont şi-mpovǎraţi de grija cotidianǎ a hranei materiale, par a fi uitat de grija pentru curǎţenia locurilor in care trǎiesc şi inevitabil respirǎ.
Unde sǎ fie oare rǎcoarea cochetuluui Bulevard al Castanilor şi aerul curat al urbei noastre Subcarpatice ?
O regǎsim strivitǎ de “pecinginea” de praf a Oţelǎriei. O regǎsim dupǎ repedele ploilor de varǎ, zǎcând pe frunzele palide de “infectia” feluriţilor oxizi şi umori revǎrsate odatǎ cu ea, sau in unda infectatǎ a Ialomiţei.
Astfel, biata “Cetate” incovoiatǎ de arhitectura, nu intotdeauna inspirat aliniatǎ la estetica specificǎ locurilor, gâfâie prin atmosfera infectatǎ de lipsa de simţ gospodǎresc al concitadinilor, ducând `ncet dar sigur cǎtre alienarea sentimentului de regǎsire şi integrare in universul natural al locurilor.
Istoria acestui oraş nu va ierta niciodatǎ abaterea de la datoria de gospodari ai ctitoriei lui Petru Cercel şi poate doar fantoma, colbuitǎ de veacuri, a celui ce-a fost Vlad Tepeş, coborând incet, prin semnificaţii, in conştiinţa contemporanilor, sǎ redea ceea ce pare pierdut pentru totdeauna: identitatea şi curǎţenia fizicǎ şi moralǎ a Spatiului Subcarpatic.
Istoria acestei urbe nu ne va ierta nici faptul cǎ am botezat o fundǎturǎ oarecare cu numele celui mai reprezentativ spirit al “limbei” ce-o vorbim: Ienǎchiţǎ Vǎcǎrescu sau ca am betonat colorat aleile pe care nu de mult se iubeau perechile de “Pavo cristatus” . Intelepciunea mioriticului popor a nascut o “reflectie” : “Omul sfinteste locul!”. Daca gîndim locul ca spatiul natural, ce ne-nconjoara, tare ma tem ca pentru noi, contemporanii, aceasta mostenire pare Sisifica si ne copleseste cu necesitatea ei imediata.
